Chiar și cei mai puternici susținători ai învățării adulților se simt uneori reticenți în a învăța. Cum putem face ca învățarea la locul de muncă și învățarea adulților să fie în general atractivă din nou pentru cursanți? Gina Ebner împărtășește reflecțiile ei.

Inițial, am vrut să scriu o reflecție despre Săptămâna europeană a competențelor profesionale (EVSW) de la Helsinki. Atunci, în timpul unuia dintre evenimente, am avut o experiență foarte ciudată și am crezut că voi împărtăși asta cu voi.

Un pic de fundal: lucrez în educația adulților de aproximativ 25 de ani și învățarea face parte din viața mea. Cea mai mare parte este non formală și informală, ceea ce este excelent. Am un buton de pe Platforma de învățare permanentă care spune „Încă învăț”.

Înapoi la eveniment în timpul EVSW: discuția a fost despre competențe pentru viitor (cu un accent puternic pe digitalizare, automatizare și inteligență artificială). La un moment dat ni s-a cerut să indicăm cu smartphone-urile noastre dacă considerăm că avem toate abilitățile necesare pentru viitor. I-am răspuns, la fel ca mulți alții, că am o parte / câteva din abilități. Și atunci cineva de pe panou a spus, fără îndoială, cu cele mai bune intenții, că noi (și toți cei care au indicat că nu au abilități pentru viitor) mai avem multe de învățat pentru a fi pregătiți pentru piața muncii viitorului.

De aici a început experiența mea ciudată. Am avut o reacție directă și aproape fizică la această propoziție, și anume nu am putut să respir o clipă și primul meu gând a fost „Dar nu vreau să învăț” și apoi „Viitorul meu pe piața muncii este limitat” (Am 55 de ani) și, în sfârșit, „Cine are timpul”. Eram oarecum îngrozită. Aceasta a fost prima dată în viața mea când nu voiam să învăț (au fost și cazuri în care nu voiam să merg la școală, dar este ceva complet diferit). Prima mea analiză a fost că am ajuns la vârsta în care oamenii spun că nu mai trebuie să învețe - oamenii pe care încercăm să-i convingem că învățarea este utilă și distractivă.

De fapt, acest lucru nu este adevărat. Tocmai am început un curs de fotografie despre natură, care va dura doi ani. Am în vedere și un alt curs despre lilieci (ador liliecii). Am o listă lungă de lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac (adică învățare informală) și să învăț odată ce am timpul: să citesc Robert Musil, să învăț limba rusă, să fac o muncă voluntară (poate cu liliecii?), să învăț să vorbesc olandeză și poate să încep să cânt pentru prima dată după ce familia mea mi-a spus, destul de convingător, că nu puteam reține o melodie când aveam șase ani.

Atunci de ce a fost reacția mea atât de puternică și imediată? După câteva reflecții, am ajuns la concluzia că este necesar să îl punem pe „trebuie” în propoziție. Trebuie să ne perfecționăm și să ne reîmprospătăm abilitățile. Trebuie să avem toate abilitățile necesare. Și am reacționat cu o voce tare (internă): „Nu, nu am spus nu”. Ca atâția alți oameni, sunt ocupată. Să lucrezi, să călătorești, să efectuezi misiuni, să fii nevoită să faci lucruri agasante, cum ar fi negocierea cu companiile de asigurări; să gătesc mâncăruri sănătoase; să duc pisici foarte reticente la veterinar. Lista este nesfârșită, imediat ce ați rezolvat un lucru, apare următorul. Acest lucru lasă deja puțin timp pentru lucrurile care îți fac plăcere să le faci, cum ar fi întâlnirea cu prietenii, mersul la teatru sau cinematograf, etc. Unde mă încadrez în învățarea pe care eu TREBUIE să o fac?

Pentru mine, învățarea a trecut brusc la nivelul de lucruri iritante pe care trebuie să le fac - asigurare, companii de credit ipotecar, declarații fiscale, rezolvări. Și am avut această stare, înțelegând dintr-o dată foarte clar cât de mulți oameni simt asta despre învățare. Viețile noastre sunt ocupate, nu ne oferă o altă sarcină pe care TREBUIE să o îndeplinim. Și este și mai rău dacă nu vedem beneficiile. Voi avea parte de o promovare? Voi putea să-mi transform locul de muncă într-unul mai bun? Există o mulțime de oameni care nu vor primi beneficii (imediate). Nu este de mirare că răspund cu un răsunător NU.

Acum am povestit despre experiența mea, așa că iată reflecțiile mele mai raționale:

Să schimbăm narațiunea privind educația și formarea profesională continuă și educația pentru adulți. Să nu mai spunem oamenilor că trebuie să învețe / să se pregătească / să se perfecționeze / să se recalifice. La locul de muncă, să vorbim despre marea oportunitate pe care o va aduce învățarea planificată și nu despre „trebuie să facem o pregătire”. De fapt, să avem mai multă învățare la locul de muncă în timpul orelor de lucru pentru a ușura presiunea asupra angajaților.

Să ne schimbăm argumentele în ceea ce privește bucuria pe care ne-o poate aduce învățarea; câte beneficii există, chiar dacă nu sunt financiare; că nu este o sarcină, ci o activitate interesantă și plină de satisfacții.

Să ne bucurăm și să promovăm toate tipurile de învățare.

Învățarea te poate face fericit.

Gina Ebner este secretarul general al Asociației Europene pentru Educația Adulților (EAEA) și, de asemenea, coordonatorul tematic al EPALE pentru sprijinirea cursanților.