Pornind de la etimologia noţiunii de „educaţie” – latinescul „educatio” („creştere, hrănire, cultivare”) şi având în vedere numeroasele definiţii care au fost date educaţiei de-a lungul timpului, putem considera educaţia ca fiind o activitate socială complexă, bazată pe acţiuni structurate şi sistematizate, prin care personalitatea umană se dezvoltă conform  propriilor aşteptări, dar şi conform unor cerinţe ale societăţii, atât formal, cât şi nonformal şi informal. 

• Educaţia formală  vizează acţiunile intenţionat-educative, „organizate şi realizate în mod planificat, sistematic în cadrul instituţiilor şcolare şi universităţilor, prin intermediul sistemului de învăţământ structurat şi ierarhizat în trepte şcolare şi pe ani de studii”[1]. Această formă de educaţie este deci instituţionalizată, se realizează prin intermediul procesului de învăţământ în funcţie de planuri, programe şi manuale şcolare şi presupune prezenţa şi acţiunea unui corp profesoral specializat. O altă caracteristică importantă a educaţiei formale o constituie  activitatea de evaluare, sub diverse forme şi cu instrumente specifice, cu scopul cunoaşterii rezultatelor activităţii instructiv-educative, a factorilor şi condiţiilor ce au determinat aceste rezultate şi proiectării activităţii viitoare astfel încât să se asigure reuşita şcolară.
• Educaţia informală reprezintă „totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase sub raport cantitativ cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic”^[2]. Educaţia informală se bazează pe un cumul de experienţe trăite, de achiziţii dobândite în mod întâmplător (în familie, în grupul de prieteni, prin mass-media etc.), însă are şi o latură voluntară, iniţiativa învăţării aparţinând în totalitate individului
• Educaţia nonformală este acea formă de educaţie care se realizează prin intermediul  unor activităţi opţionale sau facultative, extraşcolare, însă structurate şi organizate într-un cadru instituţionalizat (familia, organizaţii profesionale, universităţi populare, teatre, muzee, biblioteci, mass-media, etc.). Această formă de educaţie vizează în principal obiective de natură socio-economică (alfabetizarea, reconversia profesională, formarea social-civică etc.) şi se adresează atât vârstei şcolare (educaţia complementară, paralelă cu şcoala), cât şi tinerilor şi adulţilor. Din păcate, încă există confuzii asupra a ceea ce reprezintă concret educaţia nonformală, existând percepţia că toate activităţile care nu sunt "lecţii" predate în clasă, reprezintă educaţie nonformală. Un exemplu concret îl reprezintă programul "Săptămâna altfel"/"Şcoala altfel", respectiv, "Să ştii mai multe, să fii mai bun!" pe care, din cauză că, pentru o perioadă de o săptămână, lecţiile sunt înlocuite cu activităţi extraşcolare şi extracurriculare, foarte mulţi factori decidenţi (cadre didactice, directori şi inspectori şcolari, inclusiv MEN^[3] îl apreciază/ raportează ca fiind educaţie nonformală. Această interpretare se bazează pe o altă confuzie, creată între conceptele extraşcolar şi extracurricular, considerate în mod greşit sinonime şi ca fiind specifice numai educaţiei nonformale, deoarece se desfăşoară în afara orelor din curriculumul de trunchi comun. Se omite astfel faptul că educaţia nonformală solicită indivizii în mod voluntar, opţional sau facultativ, în funcţie de nevoile acestora, pe când acest program poate fi considerat mai degrabă, parte a curriculumului la decizia şcolii (CDŞ), fiind proiectat, planificat, organizat, coordonat şi evaluat de către şcoală, respectiv de către inspectoratul şcolar. Mai mult, perioada şi modalităţile de desfăşurare ale acestui program sunt impuse  prin Ordin al ministrului educaţiei ^[4], care impune totodată, obligativitatea participării elevilor şi chiar înregistrarea absenţelor acestora la rubrica Purtare – fapt, evident în totală contradicţie cu principiile educaţiei nonformale. Acesta este un exemplu evident de eroare în abordarea teoretică şi aplicativă a educaţiei nonformale, cauzată de abundenţa de termeni şi semnificaţii.  Programul în cauză poate fi asimilat activităţilor extracurriculare; în funcţie de tipul şi de modalitatea de organizare a activităţilor desfăşurate, acestea  pot,  dar nu obligatoriu, să fie activităţi extraşcolare, însă nu şi exemplu de educaţie nonformală; se poate aprecia că acest program (Săptămâna altfel) creează contexte pentru educaţia nonformală. Chiar dacă activităţile se desfăşoară în afara şcolii şi sunt de tipul excursii, vizite la muzee/ expoziţii, activităţi culturale, activităţi sportive etc., faptul că nu exprimă o opţiune voluntară, fermă, din partea elevului, faptul că participarea este obligatorie şi este coordonată de un cadru didactic, fac din acest program doar o altă formă de organizare a procesului de învăţământ, decât prin forma consacrată – lecţia.

[1] Ioan Cerghit, Curs de pedagogie,  Universitatea Bucureşti, 1988, p.27;

[2]  Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 46;

[3] http://sae.edu.ro/2013/despre.php;

[4] OMECTS 6535/31.08.2012,Art. 4, respectiv Anexa la OMECTS 6535/31.08.2012;

Autor: Lector dr. Iuliana Traşcă, are o experiență de peste 20 de ani în învățământul preuniversitar (cadru didactic, profesor metodist şi consilier şcolar, psiholog) și universitar (formarea cadrelor didactice), expert şi formator în proiecte POSDRU vizând formarea cadrelor didactice, calificările din învăţământul superior şi cercetarea în mediul universitar.
Studii: Doctorat în Ştiinţele educaţiei, masterat în Management educaţional, licenţă în Pedagogie, dublă calificare educatoare–învăţător.
Certificări: formator, evaluator de competenţe, manager de proiect.
Email: intrasca@yahoo.com